Maestrul Ovidiu Ioanițoaia – în fața
meciului vieții
Probabil
cel mai bun jurnalist de sport din România, Ovidiu Ioanițoaia, se află în fața
unei mari încercări. Așa cum am aflat din postarea unui demn urmaș al său și
colaborator de nădejde, Cătălin Tolontan, maestrul se află în fața unui meci
mult mai important decât oricare dintre meciurile pe care le-a vizionat și
comentat, meciul cu viața și cu operația pe inimă. Suntem alături de maestru în
încercarea care îi este dată și îi dorim recuperare grabnică și întoarcere cât
mai degrabă acasă și la ziar.
În
cîteva zile, directorul ziarului începe cea mai dificilă călătorie a vieții
sale. Ovidiu Ioanițoaia se operează pe inimă. Se va întoarce să scrie aici. Un
portret al lui și un fel de a face meseria de jurnalist.
“Viaţa
îi iubește pe cei care o iubesc”, îi spune Radu Cosașu lui Ovidiu Ioaniţoaia în
singurul interviu pe care scriitorul l-a acordat în ultimii ani. A ales un ziar
de sport nu doar pentru că are rubrică aici, ci și pentru că “acesta a fost
visul meu de mic, să devin cronicar de fotbal”.
Radu
Cosașu mai are un motiv pentru care a ales ca interviul să apară în Gazetă.
Un spion neconfirmat
Ovidiu
Ioaniţoaia se operează peste cîteva zile de inimă. Va zbura cu avionul la
Munchen și “de acolo mă va lua cu mașina un prieten”, unul dintre sutele de
români strecuraţi printre filele reportajelor lui.
Are
cunoscuţi peste tot, de la Dallas la Capetown și din Bavaria în Ţara de Foc.
L-am
suspectat o vreme că e spion și nici acum nu sînt convins de adevăr. Dintr-un
anume unghi, seamănă cu George Smiley în interpretarea BBC a lui Sir Alec
Guinness.
Pentru
nostalgici, e o versiune mai bună decît cea oricum încîntătoare a lui Gary
Oldman, întruparea scepticului șef al MI6 din proaspătul “Tinker, Tailor,
Soldier, Spy”.
Spy?
Alte lucruri le știu sigur.
“Gramatică,
logică, subiect”
Știm,
de pildă, că Ioaniţoaia este ultimul mare ziarist al generaţiei lui care ţine o
rubrică zilnică.
A
început la Sportul în 1968. Mulţi nici nu eram născuţi. A ajuns la “Flacăra”,
Păunescu recuperîndu-l după ce ajunsese să lucreze în săli de cinema, trimis
acolo de Partid pentru că se însurase cu o americancă. Bogată.
La
“Flacăra” a lucrat alături de Tudor Octavian, Cornel Nistorescu, Octavian Știreanu,
Eugen Seceleanu, Adrian Dohotaru, Florin Condurăţeanu sau Dorin Tudoran, o gașcă
de tipi care plesneau de “gramatică, logică și subiect”, cele trei atribute ale
jurnalismului după Ioaniţoaia. Și încă ceva. Pasiune.
Cafeaua
de dimineață
Acum
cîteva zile, mă sună un coleg. “Ovidiu e mai bine?”. Mmmmm. “Păi, văd că scrie
în Gazetă”. Îhî. “E fanatic!”. Da.
Nu-l
poate convinge nimeni. A început să scrie acum 43 de ani și nu vrea să se
oprească.
A
prins vremea în care atleţii ruși primeau un loc pe podium în plus direct în
tipografie, apoi pe cea în care cuvîntul scris a trecut de la expresie la
comunicare, puţini s-au adaptat, explică undeva Alessandro Baricco, lumea s-a
digitalizat, unii au zis că vin barbarii, dar Ioaniţoaia a continuat să-și bea
cafeaua de dimineaţă în redacţie, convins fiind că “o zi normală e tot ceea ce
ne trebuie”.
Fumînd
în direct la “Procesul etapei”
Are
cea mai longevivă emisiune TV din România, pe care a început-o în vremea cînd
se pufăia la greu în studiouri și el dădea cu fum în camere de ziceai că se
toarnă filme despre Vietnam.
“Domnule
Ioaniţoaia, fumînd în direct sînteţi un model rău pentru tineri!”, a îndrăznit,
după ani buni, un telespectator. Între timp, s-a lăsat de tot de ţigări. E
sperios cînd vine vorba de doctori.
Lumea
îi spune și acum “Procesul etapei” talk-show-ului său, indiferent cum se numește
emisiunea. După cum, indiferent de ratingul postului, el face dublu. La
Ioaniţoaia, dublul lui zero este zero-virgulă-patru.
Nea
Traian: “Se apropie lațul!”
O
amintire. Miron Cozma intră la telefon. Era vremea măririi și a forței. Nimeni
nu clipea în fața minerului, dar sportul are capacitatea de a caricaturiza
Puterea. “Forța nu vă exonerează”, îi zice ziaristul liderului din Valea
Jiului. “Domnule Ioanițoaia, nu vă permit să mă jigniți!!!”, țipă, scos brusc
din minți, Cozma.
Este
emisiunea cînd Traian Tomescu îi strigă, la rîndu-i, minerului, fluturîndu-și
bastonul spre disperarea cameramenilor: “Se apropie lațul, Cozma! Se apropie lațul!”.
Nea Traian a valorat atunci cît toată societatea civilă la un loc.
Pe
cuvînt că oamenii erau mai întregi la cap. Dar Ioanițoaia nu crede asta. El nu
are nostalgia trecutului, nu idealizează și știe că “e mai greu să convingi
decît să șochezi, iar asta e treaba noastră de ziariști”.
Prelucrez
textul și arunc un ochi pe net. N-am văzut emisiunea lui Gâdea cu Mihai Răzvan
Ungureanu de marți seară, n-am văzut-o pentru că am lucrat la articolul acesta,
însă sesizez că majoritatea digitală susține că premierul l-a făcut KO pe
ziaristul de televiziune.
Mă
gîndesc cum ar fi arătat o înfruntare a lui MRU cu blîndul și documentatul
jurnalist de presă scrisă Ioanițoaia. Ca între spioni, la un bar din
Casablanca.“Here’s looking at you, kid!”. Zîmbesc, e imposibil.
După
20 de ani
Ultimul
credincios al scrisului cotidian a fost primul care a predat puterea. Poate
există o legătură.
Ioaniţoaia
a rămas director, dar a delegat deciziile celor mai tineri, treptat, încă de
acum un deceniu și jumătate. O lecţie pe care nu știu cîţi vom fi în stare s-o
pricepem și s-o repetăm.
În
curînd se vor împlini 20 de ani de cînd lucrez cu el. Mai mulţi patroni mi-au
propus să-l abandonez ca pe o piele secundă, învechită, subţiată de cicatrice.
Au
fost momente grele, dramatice în sens profesional și uman, cînd mi s-a recitat,
de către companii, trusturi și forţe mult mai tari decît a noastră,
alternativa: “Veţi pierde!”. “Mai bine pierd cu Ioaniţoaia decît să cîștig cu
alţii”.
“Alţii”
erau cei care au venit și au plecat din această meserie pe care n-au iubit-o.
Tehnocraţi, experţi, consultanţi, draci, laci, unii bine intenţionaţi, alţii
pur și simplu nebuni de legat. Uitaţi-vă cum mor trusturi media românești de
zeci și de sute de milioane de euro și veţi înţelege. Nebuni de legat!
În
vestiar cu Emil Constantinescu
Elefantul
acesta de ziarist merge înainte, privind oamenii cu ochi curioși, gata să
mănînce o ciorbă nocturnă și rece lîngă Grădina Icoanei cu Pascal Bruckner sau
să asiste, s-a întîmplat la Olimpiada de la Sidney din 2000, cum președintele
Emil Constantinescu “s-a schimbat de pantaloni ca într-un vestiar în camera mea
de reporter acreditat”.
Cînd
șeful statului a ieșit, Ioaniţoaia a tras concluzia că “Milică e un om normal,
ascultă-mă pe mine, Tolo!”. Se referea la caracter și avea dreptate.
Ovidiu
exilat la ședințele de sumar
Posedă
o cultură descurajantă, pe care n-o afișează niciodată în public. La ședinţa de
sumar a Gazetei Sporturilor, cînd vrea să ne ia la mișto amical pe noi,
omniscienţii, ne servește cu ristul, ca Piști Covaci ajuns la Ajax, cîte o
replică în latină. Pentru că eu conduc, am posibilitatea să trec repede la
următorul subiect. Nu înţeleg nimic, așa că uzez dictatorial de prerogative și
mut discuţia.
Imaginaţi-vă
că stă niţel în stînga mesei, cedînd centrul altcuiva, care are dreptul și
obligaţia deciziei finale. A condus. A format echipe, a exersat puterea ani în șir
și a dat-o mai departe, simplu ca în cărţile scriitorilor japonezi contemporani
pe care-i admiră “pentru că sînt clari, atît de clari!”.
Știe
cu precizie cît de greu se obţine simplitatea aceasta de apă curgătoare, cîtă
muncă și cît fum de ţigară se polizează reciproc pînă cînd cititorii pot să
exclame, deasupra textului: “Da, frate, a scris-o clar, dar parcă n-are nimic
special”. Mda.
Iubirea
și cazul Craiova
Dintre
compatrioţi e turbat după Andrei Pleșu, pe care-l consideră “cel care vorbește și
scrie o limbă română la care noi n-avem acces”.
Despre
Tudor Octavian spune că “e un scriitor uriaș, un speculant de clasă mondială al
cuvintelor”, ceea ce pentru Ioaniţoaia e atipic. Are măsura elitei, vorbește
vreo patru, cinci limbi și nu-i plac hiperbolele.
E
imun la laude, dar caută confirmări, “să vezi ce tămbălău o să iasă după textul
ăsta”, culmea e că iese, zic culmea pentru că în deficitul general de atenţie
oamenii sînt atenţi la ceea ce scrie acest bărbat cu mii de articole tipărite.
Din
constanţa lui enervantă, “iar dă ceva cu dezafilierea Craiovei, cine mai citește?”,
a ieșit enorm. Oamenii nu doar că au citit, dar au și înțeles, lucrurile au ieșit
la iveală, iar de atunci Sandu și Dragomir se leagănă ca doi elefănţei pe o
pînză de păianjen.
Am
văzut că ieri șeful FRF a făcut și conferinţă de presă cu suporterii. Aceiași
vinovaţi. Jurnaliștii, desigur.
Forța
ascunsă a ziarelor
Într-una
din serile trecute, striga sociologul Alin Teodorescu la mine. Nu ne auziserăm
de un deceniu, de cînd conducea IMAS și ziarele românești vindeau sute de mii
de exemplare. El s-a întors la IMAS, iar ziarele vînd, în cazul fericit, zeci
de mii de bucăţi.
Teodorescu
se răţoia și avea dreptate. “Nu vă daţi seama de ce influenţă și de ce efect
real au ziarele! E foarte mare, mult mai mare decît ce măsuraţi voi cu BRAT-ul!
Ziarele sînt citate de facebook, pe twitter, din ziare fură site-urile, din
ziare șterpelesc televiziunile, din ziare își fac conținut google și yahoo,
articolele ziarelor sînt împrăștiate pe net, pe tablete, pe telefonul mobil și
voi aţi lăsat privirea în jos!”.
Ascultîndu-l
pe Teodorescu m-am gîndit la Ioaniţoaia. Nu “ascultîndu-l”, că nu-i plac
gerunziile.
Reformulez.
L-am ascultat pe Teodorescu și m-am gîndit la Ioaniţoaia, adversarul
gerunziilor și ziaristul care nu s-a lăsat călcat în picioare de nici un
patron, de nici o criză și de nici un om despre care a scris.
Scene
cu Sîrbu și Ioanițoaia
Îmi
aduc aminte de ședinţele din Pro, din anii ‘90. Scenografia arăta mai mereu ca
un soi de navetă Enterprise isterică, cu Adrian Sîrbu pe post de Picard. Ţipa
la toată lumea, băga pur și simplu vedetele sub masă, zvîrlea cu mere mușcate
în manageri. De pe margine, mă deranja că erau mușcate.
Un
apucat genial care preferă adulaţia. Invers decît Ioaniţoaia.
Dar
niciodată Sîrbu nu a ridicat tonul la Ioaniţoaia sau, printr-o tranzitivitate
ciudată și chiorîșă, “talibanii ăștia ai lui Ovidiu sînt periculoși”, nu m-a
insultat pe mine, cel din dreapta lui Ioaniţoaia. A încercat o singură dată și
i-am pus demisia pe masă. Învăţasem de la Ovidiu.
Ziarul
făcut de talibani l-a ajutat pe Sîrbu într-un moment de mare cumpănă financiară
pentru el.
Zilele
trecute l-a sunat. “Ovidiu, am auzit că te operezi”.
I-au
măsurat biroul cu o ruletă
Ziaristul
de 67 de ani se uită peste prăpăstii nevrotice la ce se întîmplă azi cu el și
cu meseria fără de care n-ar fi întreg.
În
viaţa lui a fost concediat de la ziare, “mi-au interis semnătura și m-au trimis
la corectură”, a trecut prin crize de bilă, de hîrtie și acum de inimă.
A
făcut un infarct, are nevoie de două intervenţii by pass și, în cîteva zile, îl
va opera un medic român din Stuttgart, Adrian Ursulescu. Se alintă “fiţi atenţi
cum a fost cînd mi-am făcut testamentul!”. Se alintă, statistica de succes a
intervenţiilor de acest gen este clară.
Ioaniţoaia
se alintă și pentru că e un povestitor teribil. Înainte de a pleca de la
Ringier cu toţii, reprezentanţii locali ai elveţienilor ajunseseră să-i măsoare
biroul cu o ruletă. Scena interpretată de el face furori și acum, la a 125-a
reprezentaţie jucată în redacţie.
“Am
muncit mult”
Din
cînd în cînd, ne aduce aminte calm că, din toate redacţiile românești, singura
capabilă să-și bată propriul brand și să o ia mereu de la zero “am fost noi”.
Cică am muncit mult, e singura lui explicaţie.
Nu
face nici o trimitere la alte cazuri, are doar preferinţe în presă, nu invidii.
Face
pojar de la solemnităţi și suportă miștourile mai bine decît xanaxul, pe care
l-a descoperit, o, Sfinte Sisoe!, acum două săptămîni. Serios! A luat Xanax
prima oară acum două săptămîni, într-o epocă în care depresia vîrstei mijlocii
începe de la 7 ani!
Un
iPhone
Se
așază în faţa mea, articolul i l-a trimis înainte secretara. Văd pe birou o
foaie de hîrtie, promisiunea unui origami alb, despre care știu mereu
instinctiv că e a lui. “Cum ţi se pare?”. Nu așteaptă nici un compliment. Doar
mă fute la cap cu titlul, poate lucra la o virgulă un sfert de oră, încremenit
ca un călugăr în meditaţie.
Apoi
revine la altele. “Fii atent, jur că după ce mă fac bine nu mai rezolv
niciodată cuvinte încrucișate! Doar asta fac acum, nu mai pot să citesc
altceva”.
Îi
sună iPhone-ul. Se apleacă să vadă pe ecran cine e, zăpăcit de icon-urile
colorate. Mă uit pe furiș la el, e mai palid decît de obicei și, într-un fel
ciudat, nu mă tem deloc, am o certitudine că va fi bine, o siguranţă pe care o
resimt rușinos, aproape ca o desensibilizare. Încerc să înţeleg de unde vine,
îmi e un pic ciudă că sînt așa de zen. Pentru prima oară ca el.
Și
o rază de soare
Apropo
de zen.
Ultima
pagină a biografiei lui Steve Jobs. În grădina casei sale, învelit cu o pătură,
Steve îi povestește lui Isaacson ce a simţit într-o călătorie iniţiatică în
Tibet pe cînd era tînăr.
Biograful,
jurnalist și el, notează. “Pentru asiatici, moartea e o trecere”. Dispariţia e
doar cufundarea moale într-o realitate mai vastă, viziune ce ar trebui să ne
liniștească și să ne împace, povestește Steve.
Numai
că, observă el, cînd îmbătrînești, te gîndești că dacă nu-i așa?! Dacă nimic nu
are sens, dacă Dincolo nu mai e nimic și toată viaţa a fost așa, ca un click
din degete, ca o tresărire electrică dictată de un banal întrerupător? Se
potrivește cu altă vorbă favorită a lui Ioaniţoaia: “Singurul defect al vieţii
e că e scurtă”.
În
faţa mea, prins în lumina tare a redacţiei, bărbatul acesta nebărbierit rîcîie
cu deștul pe ecranul telefonului. În grădină, o rază de soare cade pe faţa lui
Steve Jobs.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.