Udrea
bate câmpii cu discriminarea de gen, dar nu vede că femeile sunt ținute în țarc
și la PDL! Discriminatoriu!
La
fel cum mă declar dezamăgită (dar nu surprinsă) de faptul că nicio altă femeie
din politica românească nu a sărit în sprijinul Corinei Creţu. Nici din PSD,
nici din PNL, din PC sau chiar din PDL, deşi multe îşi fac stindard din lupta
împotriva discriminării de gen. Pentru că eu am avut prin astfel de momente în
care celelalte femei din politică se bucurau de ceea ce mi se întâmpla şi că nu
se află în locul meu, înţeleg la nivel personal, prin ce trece
europarlamentarul social-democrat. Cred că odată şi-odată va trebui ca şi noi
femeile să conştientizăm că, dacă nu ne sprijinim noi între noi, dacă nu ne
luptăm unite împotriva discriminării de gen din politica noastră (indiferent de
partidul din care provenim), situaţia se va păstra sau chiar se va înrăutăţi.
Muncim prea mult, sacrificăm prea multe lucruri pentru a face politică la vârf
şi, când avem nevoie de puţin sprijin, ne trezim singure sau cu puţini oameni
alături. Sper ca poziţia mea de astăzi să fie luată şi de alte femei din
politică, în mod special de cele din USL şi care au şi o influenţă mare:
Daciana Sârbu, Renate Weber, Rovana Plumb, Ecaterina Andronescu sau Adina
Vălean. Poate s-au convins şi celelalte doamne din politică de faptul că
oricând pot deveni şi ele ţintă pentru că sunt femei şi vor reacţiona pe
viitor.
Citeste mai mult:
adev.ro/mr3g7t
O
femeie, Udrea, bate câmpii cu grație despre o anume discriminare de… gen! Vezi,
Doamne, Corina Crețu este o țintă pentru că este… femeie și nu pentru că un
șmecher care riscă pușcăria i-a spart contul de YM. Unde e importanța că e aia
femeie, putea să fie și invers, ca un bărbat din politica românească să aibă
corespondență erotică cu vreo femeie importantă din politica americană! Udrea,
ca de obicei, nu le nimerește atunci când e vorba de discriminarea femeilor.
Individa nu vede că femeile sunt ținute, la PDL sau aiurea, într-o cușcă numită
organizație de femei, din care
sunt promovate acelea care prestează frumos la bărbați sau acelea pentru care
bărbații care le promovează au interese. Nu există promovare pe bune câtă vreme
proastele de femei stau în organizația de femei, proștii de tineri stau în
organizație de tineri și proștii de bărbați care nu au organizație de bărbați
decid ca 3 femei și 4 tineri să fie acceptați pe lista de eligibili, plină până
atunci de bărbați proști! De ce nu
militează madam Udrea, fostă Cocoș, pentru egalitate în șanse în politică și
pentru ca unicul criteriu în partid să fie performanța și nu sexul? Poate o
explicație despre modul în care femeile înțeleg să facă politică și să voteze
vine din istoria mult prea scurtă, din 1938 încoace, care le permitea astea! Ce
spuneți, nu merită ca Udrea să facă ceva util și să militeze pentru
desființarea organizațiilor de femei care țin femeile ca animalele, la un loc,
de unde sunt acceptate câteva de către bărbații care pot avea doar interese?!
Aia nu e discriminare de…gen, cum spunea madam Udrea?
Pentru
mai multe informații:
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-dreptul-vot-feminin-romania-interbelica
Chestiunea acordării
dreptului de vot femeilor a fost abordată şi adusă în atenţia opiniei publice
de către asociaţiile şi ligile de femei din perioada interbelică. Acestea au
dorit nu doar o emancipare de natură socială şi civilă a femeilor, ci şi exercitarea
drepturilor politice prin obţinerea dreptului de a vota. În România
interbelică, femeile vor primi dreptul de vot prin constituţia din anul 1938,
însă natura regimului instaurat de Carol al II-lea va anula în fapt această
reuşită. În ciuda acestui lucru, în decursul deceniilor interbelice s-au
înregistrat o serie de progrese din punct de vedere al prerogativelor politice
feminine.
Un moment care a generat mari aşteptări şi
intense dezbateri în epocă a fost votarea noii constituţii a României
unificate. Acordarea drepturilor politice a fost amânată în cazul femeilor,
articolul 6 specificând: “Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi,
vor determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exerciţiul drepturilor
politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei
egalităţi a celor două sexe” (Eufrosina Popescu, Culegere de documente şi
materiale privind istoria României. Ianuarie 1922- Noiembrie 1928, Bucureşti,
Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1974, pp. 50-74). Cu
toate acestea însă, în textul constituţiei era înscris principiul cooptării
femeilor în consiliile comunale şi judeţene. Activitatea desfăşurată de către
consilierele femei se va dovedi una extrem de benefică, vizând cu precădere
patru mari domenii: asistenţa socială, salubritatea publică, cultura şi
educaţia.
Eforturile constante depuse de asociaţiile
feminine şi presiunea pe care acestea au exercitat-o asupra liderilor politici
pentru îmbunătăţirea statutului civil şi politic al femeii, au înregistrat
succese parţiale. Noua lege a unificării administrative, promulgată în luna
iunie a anului 1925 prevedea la articolul 10 obligativitatea cooptării
consilierelor femei în comunele reşedinţă de judeţ şi facultativ în celelalte
comune urbane în funcţie de numărul locuitorilor. Conform acestor prevederi,
puteau fi cooptate maxim şapte consiliere în comunele urbane cu 250 000 de
locuitori, cinci în cele cu o populaţie de 100 000, trei în cele cu 50 000 de
locuitori şi două în celelalte localităţi (A.N.I.C., Fond Elena Meissner în
Constantin Meissner, dosat XI-32, f. 8-12).
Deasemenea, votarea Legii pentru organizarea
administrativă, la 3 august 1929, în perioada guvernării Partidului
Naţional-Ţărănesc, care avea înscrisă în programul său chestiunea acordării
drepturilor politice femeilor, a reprezentat primul pas către exerciţiul
politic feminin.
Conform textului legii, femeile primeau
dreptul de a vota şi de a fi alese în consiliile comunale şi judeţene, acest
drept fiind însă rezervat anumitor categorii de femei, fiind acordat doar dacă
erau îndeplinite o serie de criterii. Astfel, primeau drept de vot femeile care
erau absolvente ale învăţământului secundar, normal sau profesional, ciclul
inferior, funcţionarele de stat, judeţ sau comună, văduvele de război, femeile
care fuseseră decorate pentru activitatea depusă în timpul războiului şi cele
care conduceau societăţi culturale, filantropice sau de asistenţă, la momentul
intrării în vigoare a legii.
Acest set de criterii a fost dezaprobat de
către liderele feministe, care au formulat o serie de observaţii cu privire la
efectul negativ pe care îl vor avea asupra prezenţei femeilor la urne. Acestea
şi-au argumentat punctul de vedere subliniind faptul că obligaţia de a prezenta
certificate de studii pentru femeile care urmaseră cursurile în forma de trei
clase şi nu de patru, cum se preciza în textul legii, era injustă pentru că
limita numărul persoanelor care urmau să beneficieze de prevederile acestei
legi.
Persoanele cele mai dezavantajate de această
lege erau, din punctul de vedere al liderelor feministe, femeile din Ardeal,
care datorită contextului istoric se instruiseră în particular, nedeţinând
certificate de studii. Totodată era revendicat dreptul de vot şi pentru femeile
care conduceau întreprinderi agricole, industriale sau comerciale, precum şi
pentru cele care în timpul războiului fuseseră decorate, deportate, închise sau
care în urma desfăşurării unei activităţi sociale, ca cea de soră de caritate,
fuseseră rănite sau contactaseră boli contagioase (Ghizela Cosma, Femeile şi
politica în România: Evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, pp. 52-53).
În ciuda acestor amendamente aduse de către
liderele feministe textului legii, schimbarea criteriilor iniţiale nu s-a putut
realiza, astfel că numărul femeilor care se bucurau de dreptul de vot nu era
unul foarte mare. Chiar şi aşa, datorită inhibiţiilor generate de ideile
preconcepute ale societăţii cu privire la dreptul femeilor de a vota, multe
dintre femeile care aveau drept de vot, nu se prezentau la urne, temându-se de
atitudinea zeflemitoare şi de ironiile cu care erau întâmpinate de electoratul
masculin.
Astfel că, la limitările impuse de textul
legii se adăgau cele impuse de societate, aceasta descurajând exercitarea
dreptului de vot al femeilor. Un caz ilustrativ în acest sens a fost cel al
alegerilor comunale desfăşurate în anul 1930, atunci când s-au înscris pe liste
pentru a vota doar 3 000 de femei din aproximativ 15 000 câte ar fi avut
dreptul (A.N.I.C., Fond Elena Meissner în Constantin Meissner, dosar XI-88, f.
1.) Procedurile electorale erau şi mai mult îngreunate de obligaţia femeilor
care doreau să candideze de a se înscrie pe listele unor partide politice, fapt
ce le făcea să depindă de deciziile liderilor acestora.
La alegerile municipale, comunale şi judeţene
din anul 1930 au candidat pe listele electorale ale Partidului
Naţional-Ţărănesc personalităţi implicate în mişcarea de emancipare feminină
precum Ella Negruzzi, Calypso Botez, Margareta Paximade-Ghelmeceanu, Ortansa
Satmary, în vreme ce altele ca Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu sau Maria Pillat
au candidat pe listele Partidului Naţional Liberal. În urma alegerilor, peste o
sută de femei au devenit consiliere în întreaga ţară, în comunele
Cobia-Dâmboviţa şi Negreşti, două femei ocupând funcţia de primar (Ştefania
Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Studiu şi antologie de texte
(1928- 1948), Iaşi, Editura Polirom, 2006, pp. 30-31).
Printre consilierele în funcţie în anul 1934,
membre ale Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor din
România, se numărau Eugenia Reuss-Ianculescu, consilieră judeţeană, Calypso
Botez, consilieră comunală la sectorul 1 verde Bucureşti, Zefira col.
Voiculescu, consilieră comunală la sectorul 2 negru, Ortansa Satmary,
consilieră la sectorul 3 albastru, Margareta Ghelmeceanu, consilieră la
sectorul 4 galben, Amalia Musotter, consilieră la Braşov, Alexandrina
Vidrighin, consilieră la Timişoara, Sofia Petrescu, consilieră la Galaţi şi
Virginia căpit. Mellu, consilieră la Râmnicul Vâlcea ( A.N.I.C., Fond Elena
Meissner în Constantin Meissner, dosar XI-22, vol. I, f. 223).
Toate aceste realităţi au făcut ca numărul
consilierelor femei alese după votarea legii din 1929 să scadă în raport cu
perioada anterioară, în care se practicase cooptarea femeilor în baza legii
depuse de ministrul liberal Mârzescu, iar mai apoi a legii din anul 1925.
Această tendinţă era accentuată şi de faptul că spre deosebire de votul
masculin, votul feminin nu era obligatoriu.
În perioada interbelică, femeile care s-au
dedicat luptei pentru obţinerea unui statut civil şi politic de egalitate cu
cel al bărbaţilor, s-au confruntat cu o serie de obstacole. Organizaţiile de
femei au fost nevoite să negocieze în mod constant cu partidele politice care
s-au aflat la guvernare pentru a obţine realizarea dezideratelor şi proiectelor
lor. Odată ajunse la guvernare însă, acestea s-au dovedit reticente cu privire
la revendicările feministelor.
Deasemenea, situaţia generală a femeilor din
România din punct de vedere educaţional, social sau cultural era una care
necesita ameliorări şi îmbunătăţiri semnificative, din acest punct de vedere,
mişcarea de emancipare feminină având un pronunţat caracter recuperatoriu şi
modernizator.
Activitatea desfăşurată de asociaţiile de
femei a urmărit aplicarea unui program socio-cultural care să ridice gradul de
instrucţie al femeilor, pregătindu-le astfel pentru exerciţiul politic.
Realizând acest lucru, activistele feministe delegitimau discursurile masculine
abundente în presa vremii cu privire la incapacitatea femeilor de la sate de
a-şi organiza propria gospodărie şi a celor de la oraş de a se instrui,
incapacitate care împiedica în viziunea acestora acordarea drepturilor
politice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.