Mândria
de a fi ceva. Din naștere, din calitatea altora, din calitatea ta?!
Face istorie o
exprimare a lui Ponta: Mândru că sunt
român, scoasă pe FB exact după meciul de fotbal din septembrie 2013, câștigat
de România în fața Ungariei, cu ungurii bătându-și joc în țară de forțele de
ordine. Nu am reușit să găsesc pe FB-ul
premierului o altă atestare, anterioară, a lozincii acum de propagandă
electorală a PSD, așa că lăsăm mândria de a fi român să fie izvorâtă de un
sentiment etnic, uman, de revanșă față de cei au avut mereu ceva de împărțit cu
românii, în istorie, mai puțin în fotbal.
Mândria de a fi român ține
aici, însă, doar de performanța unora, nu de cea personală, a majoritarului
Ponta (exact ca și în cazul performanței minoritarei Halep), și este o mândrie…
efemeră. Mândrie care duce la înțelesul
de dicționar: orgolios, îngâmfat, trufaș.
Pentru ca românul să fie mândru că e român trebuie să avem un sentiment de durată,
să avem ceva pregătit după naștere. Mândria de a fi român ar trebui să nu fie una declarativă, ca pentru proști care scriu
orice pe rețele de socializare sau pe pereți, referitor la echipe de fotbal.
Pentru a avea o astfel de mândrie ar trebui ca românul să aibă o educație în
familie, o istorie predată cum se cuvine, o limbă română asumată corect, o
cultură generală axată și pe valorile românești, un civism învățat pentru
drepturi și libertăți și demascarea hoților, așadar e nevoie în primul rând
de educație și apoi de un nivel de trai
care să nu îl mai facă pe român să plece, lăsându-și părinții ca să fie întreținuți
de alții, necontribuind cu impozite și taxe, ca să fie un ins exploatat în țările
vestice pentru că germanul, spaniolul, englezul sau italianul nu pune mâna să
muncească la banii respectivi. Mândria, așadar, trebuie să fie ceva dobândit și
întreținut, pentru că nu există mândrie din naștere doar pentru că te-ai născut
român. Cetățenia, numele, familia,
sexul, religia sunt ceea ce obținem de la alții, așadar nu ne putem mândri cu
ceva ce ne este deja dat! Putem fi mândri, însă, de ceea ce facem singuri, de
valorile pe care le producem și pe care le oferim altora, de trecut, de conștientizarea
celorlalți că așa nu se mai poate. Abia atunci putem vorbi de o mândrie
sănătoasă, nu de una declarativă, de campanie electorală sau din frustrările
etnice, de veacuri. Se poate spune acum că suntem mândri că suntem români?
Poate că nu, neputând generaliza, dar, măcar, ar trebui să ne apropiem de a fi
mândri că suntem… oameni.
