Dacia, mașina care te făcea… cineva!

Dacia, mașina care te făcea… cineva!

Una dintre cele mai plăcute amintiri legate de copilăria mea este sosirea în garaj a unei Dacii 1300, nou-nouță, de culoare roșie! După chinul înscrierii pe liste, după nenumărate rate și după ce mașina a trebuit condusă de la reprezentanța din alt oraș, părinții mei și-au văzut visul cu ochii și mașina în garaj!

Îmi amintesc și acum mirosul acela pe care nu l-am mai regăsit la alte mașini noi, de fabricație străină, iar dacă spun și anul livrării, 1978, înțelegeți ce eveniment deosebit era cumpărarea unei mașini, nu doar pentru un copil, ci și pentru întreaga familie și pentru cunoscuții care puteau profita de un autovehicul, în caz de nevoie. Îmi amintesc că în clasă nu eram mai mult de 3 copii cu părinți care aveau mașină, ceea ce te făcea să pari un fel de norocos al sorții, iar când te mai aduceau părinții la școală erai invidiat pe față. Dacia anilor 70 nu era, însă, doar un simplu vehicul, ea devenea membru al familiei, cu nume de alint și beneficiara a nenumărate modificări! Bricolajul era la mare modă și cei care au acum câteva decenii de viață știu ce însemna să faci rost de un abțibild frumos cu RO, să îți tai și să îți montezi plăcuțe de plastic în culorile steagului național în spațiul dedicat, să îți faci dulapuri cu scule, pe care să le vopsești și să le decorezi cu șabloane cu diverse tipuri de mașini, să comanzi uși pe măsura proprietarei din garaj, iar la un moment venise și nebunia cu procurarea de parasolare de afară, interzise, apoi, de miliție! Toate acestea, din dragoste pentru mașina care devenise un membru al familiei. E adevărat, un membru care la un moment ajunsese să circule în funcție de zilele impare ale calendarului (celebra regulă: cu soț, fără soț) și care nu beneficia mereu, în cantitatea dorită, de benzina care venea și ea la rație, pe tichet.

Am făcut o rememorare a ce însemna în anii 70-80 să ai propria mașină doar din motivul de a arăta cât de diferite sunt obiceiurile astăzi și cât de diferiți sunt proprietari de mașini. Astăzi, mașina se poate cumpăra de multe ori în două ore, cu banii jos și se poate alege dintr-o gamă imensă de produse. Proprietarul nu mai e, deci, atât de atașat de mașină, precum era proprietarul de Dacie acum 30 de ani, pentru că nici nu mai depune același efort de așteptare și de plată, dar și pentru că mașina nu mai reprezintă un lux, un obiect considerat membru al familiei, în el nu se mai investește muncă în bricolaj și nici nu mai necesită cunoștințele tehnice atât de necesare, inclusiv pentru obținerea permisului, în cazul mașinilor din anii 70-80. Mașina a devenit în câteva decenii, mai ales după Revoluție,  prea accesibilă și astfel și-a pierdut farmecul din anii menționați, iar proprietarii au devenit doar simplii conducători auto, fără interes și talent pentru reparații, bricolaj și de multe ori asta se și vede în trafic, când se conduce după principiul: se strică sau are accident, iau alta, nu îmi pasă! Mai pe scurt, mașina anilor 70-80 te făcea să te simți cineva, mașina anilor 2010 te face te simți obișnuit, ca și ceilalți, doar un …consumator.

Și tot legat pentru mașina ca membru al familiei și nu ca obiect banal de transport, îmi amintesc o discuție cu un viceprimar, acum primar, al localității în care am locuit. Dânsul a fost coleg de serviciu cu tata și mi-a spus asta la un eveniment. La un moment omul spune: tatăl dumneavoastră era cineva în perioada aceea! Primul impuls a fost să fiu mândru, știind că tata a avut ceva funcție la respectiva întreprindere, dar am tatonat, să văd despre ce vorbește omul! Răspunsul a fost pe măsura cuiva care avea, probabil, vreo 18 ani la momentul respectiv: tatăl dumneavoastră era cineva, pentru că avea propria mașină!