Pentru bandiții de lipitori de autocolante identice cu ale lui Dorin Florea, în campania isterică și mincinoasă contra UDMR Mureș: Lepre PDL, Ardealul - vândut, cică, de UDMR - nu e forma românească

Pentru bandiții de lipitori de autocolante identice cu ale lui Dorin Florea, în campania isterică și mincinoasă contra UDMR Mureș: Lepre PDL, Ardealul - vândut, cică, de UDMR - nu e forma românească

Până când poliția decide să confiște autocolantele șablon și să caute porcii PDL Târgu-Mureș care au lipit autocolante nu doar pentru Dorin Florea, ci și împotriva PSD și UDMR, unele ilegale prin raportarea la culorile steagului maghiar, căutați borfașul PDL Târgu-Mureș unde a tipărit autocolantele și cum le-a  luat și pe celelalte! Pentru necunoscători, autocolantele lui Florea au dimensiunea, textura, lipiciul și destinația exactă a autocolantelor cu duhoare de sereist ratat! Porcii de români au mai încercat o manipulare grosolană contra maghiarilor, dați-le derbedeilor peste bot și bale, cu legea!
Pentru presa corectăși care nu merge cu Cătană la pupat dosul leprei PDL și la notar cu intermediarul lui Florea, căutați întâi Media Factory și apoi Oracler Advertising și eventual și Reclame Mureș. Prietenii de acum 2 ani din poliție știu de ce!

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=4430

Gânduri de filolog - TRANSILVANIA sau ARDEAL?

Se împlinesc 88 de ani de când s-a înfaptuit Romania Mare prin unirea

pãmânturilor de dincolo si de dincoace de Carpati locuite, alãturi de alte

neamuri, în mare parte de români. Dacã a fost aceasta cu adevãrat

împlinirea unui “vis de veacuri”, asa cum se strãduiesc istoricii nostri

sã convingã strãinãtatea (nu întotdeauna interesatã) si pe noi însine

(încã prea putin critici în acestã privintã), rãmâne generatiilor ce vin

sã hotãrascã.

Dupã revolutie însã, când 1 Decembrie a devenit sãrbãtoarea

nationalã a României, rari au fost anii în care festivitãtile oficiale nu

s-au transformat într-un tãmbãlãu politicianist de prost gust, amintirea

României Mari fiind adesea înecatã în huiduieli si slogane împotriva

dusmanilor politici. Nu-mi stã în putere sã dau un rãspuns la întrebarea

de mai sus, desi mãrturisesc cã eu unul sunt mai degrabã sceptic. Voi

încerca, în rândurile de fatã, sã împãrtãsesc cititorilor acestei rubrici

câte ceva despre Ardeal, una dintre provinciile istorice locuite de români

unite în 1918 cu Regatul României.

Astãzi, multi vorbitori de românã (mai cu seamã cei de peste Carpati),

folosesc cuvintele Ardeal si Transilvania pentru a numi toate teritoriile

de peste munti. O asemenea folosire, desi este, fãrã îndoialã,

lesnicioasã, e prea putin corectã. Din punct de vedere istoric, Ardeal

înseamnã doar partea de tarã cuprinsã între Carpatii apuseni, cei

rãsãriteni si cei de miazãzi. În afara acestui spatiu se aflã, pornind de

la sud cãtre nord, Banatul, Crisana (numitã în trecut Partium) si

Maramuresul, pãrti de tarã pe care, dupã pãrerea mea, trebuie sã le

deosebim si sã le numim întotdeauna cu numele lor firesti. Pe lângã

argumentele de ordin istoric, faptul cã în fiecare dintre acestea se

vorbeste un grai aparte, nicidecum “ardeleneste” (un grai “ardelenesc”, de

altfel, nici nu existã!) este un motiv puternic pentru a nu cãdea în

pãcatul simplificãrii. Dealtminteri, dupã cum spuneam mai înainte,

simplificãrile de felul acesta sunt curente mai cu seamã printre cei care

nu locuiesc în “Ardeal”, cãci nu cred cã vreun morosan ori un bãnãtean

s-ar declara vreodatã de bunã voie “ardelean”.

Numele Ardeal se trage dintr-un cuvânt unguresc a cãrui formã actualã este

Erdély, dar care în vechime e atestat sub diverse alte chipuri, pe care nu

le voi pomeni însã aici. Se cade sã spun însã cã în maghiara veche

cuvântul era încã lesne de despãrtit în cele douã pãrti ce îl alcãtuiesc:

erdő “pãdure” si elv “locul aflat peste, dincolo de ceva”. În maghiarã

deci, cuvântul care ne-a dat numele Ardealului (neanalizabil în româneste)

a însemnat, la început, “tara de dincolo de pãdure”. Povestea dindãrãtul

numelui este destul de limpede, în ciuda încercãrilor unor istorici

maghiari mai noi de a o tulbura: atunci când s-au asezat în Pannonia, la

sfârsitul veacului al IX-lea d. Hr., rãzboinicii unguri au pornit cãtre

pãmânturile aflate la rãsãrit si, ajungând în zona Bihorului, la Carpatii

apuseni, au dat peste un brâu lat de pãduri. Din aceastã pricinã au numit

tot ceea ce se afla dincolo de munti “tara de dincolo de pãdure”, nume

care trãieste pânã astãzi, desi putini mai stiu de unde vine si ce a

însemnat de fapt.

În latina medireviewã, limba oficialã a Regatului maghiar, din care a

fãcut parte si Ardealul, numele acesta a fost tradus destul de târziu în

forma Trans(s)ylvania (întemeiatã pe douã cuvinte latinesti, trans “peste,

dincolo” si silva “pãdure”), desi mai întâi a circulat doar ca adjectiv

(trans(s)ylvanus). Nu e lipsit de interes, poate, sã spun cã prima

traducere a cuvântului unguresc a fost alta, anume ultrasylvanus (de la

lat. ultra “dincolo de, peste”), aceasta apãrând în documente pânã pe la

anul 1200. Numele latinesc al Ardealului e singurul sub care acest

teritoriu este cunoscut în apusul Europei, de pildã, în englezã, francezã,

italianã, spaniolã si în alte limbi, cu exceptia germanei, unde existã un

nume aparte, Siebenbürgen “sapte cetãti”. Acesta a fost dat de primii

colonisti germani care s-au asezat în sudul si sud-estul Ardealului,

pornind de la cele sapte orase întãrite pe care le-au întemeiat în zonã.

Urmasii acestor colonisti germani sunt sasii (câti mai sunt), trãitori si

astãzi în aceleasi locuri.

Transylvania a cunoscut un renume cu totul

aparte în lumea occidentalã din pricina asocierii cu figura

contelui-vampir Dracula, nemurit pe ecranele Hollywood-ului de un

concitadin de-al meu, actorul Béla Lugosi.

Cele douã cuvinte ce denumesc în româneste Ardealul sunt, în cele din

urmã, de origine strãinã (adicã maghiarã). Care va fi fost numele dat de

români provinciei înainte de venirea maghiarilor (dacã un asemenea nume va

fi existat!) nu stim si, probabil, nu vom sti vreodatã. Ceea ce mi se pare

interesant este felul cum în româneste se încearcã impunerea numelui

Transilvania, preferat în stilul oficial, dar putin folosit în vorbirea de

zi cu zi. Transilvania si derivatele sale transilvãnean, transilvan sunt

cuvinte recente în românã (neatestate mai devreme de secolul al XIX-lea),

pe când Ardeal este pomenit întâia oarã într-un document din 1432, desi,

cu sigurantã, intrase în limbã mult mai înaintea aceste date. Vechimea sa

e doveditã si de multimea de vorbe legate de el: ardelean, ardeleanã "dans

popular", ardeleancã, ardeleneste, ardelenism. Desi încurajatã oficial, nu

cred cã folosirea formei Transilvania va izbuti sã-l scoatã din limbã pe

Ardeal.

Rar se întâmplã ca limba sã poatã fi îngrãditã si cârmuitã prin

decrete sau politici de stat, desi încercãrile de felul acesta nu lipsesc,

dupã cum mãrturiseste stupida initiativã ceausistã de a adãuga numelui

unor localitãti ardelene vechi nume latinesti (ori chiar dacice), de parcã

asta ar fi putut dovedi în vreun fel cã românii sunt cei dintâi locuitori

ai Ardealului.

Cu toate cã, oficial, astãzi douã orase românesti se cheamã

Cluj-Napoca si Drobeta-Turnu Severin, oamenii obisnuiti nu le spun altfel

decât Cluj si Severin.

Între aceste ciudãtenii lingvistice legate de Ardeal se aflã si douã

despre care nu se prea vorbeste, desi ele sunt deosebit de grãitoare.

Astfel, dupã primul rãzboi mondial, limba românã s-a îmbogatit cu un nou

cuvânt: regãtean, probabil o creatie “ardeleneascã”. În Dictionarul

Academiei, unde ar trebui sã se afle toate cuvintele românesti, regãtean e

definit astfel: "denumire datã, dupã primul rãzboi mondial, locuitorilor

vechiului regat român” (tom. 9, p. 275). Numai cã dincoace de Carpati,

cuvântul este folosit cel mai adesea cu un vãdit înteles peiorativ, pe

care dictionarul citat, asemeni altora, nu îl pomeneste, cu toate cã

dintre citatele ilustrative însirate în continuarea definitiei, cele mai

multe sunt limpezi în privinta sensului mai degrabã negativ pe care

regãtean l-a cãpãtat în Ardeal.

Şi cei din Regat au inventat o poreclã (deloc prietenoasã) pentru românii

de peste munti, anume boanghen (cu varianta boanghinã), pe care n-am

putut-o afla în dictionarele consultate, desi termenul e cu sigurantã mai

vechi decât regãtean, fiind folosit de Caragiale si apoi de Rebreanu. Spre

deosebire de perechea lui folositã în Ardeal, boanghen pare sã fi dispãrut

din limba curentã, desi l-am aflat de curând într-un crâmpei de prozã a

scriitorului timisorean V. Marineasa, pe care l-am cules de pe internet si

îl citez aici spre lãmurirea cititorilor. Astfel, ni se spune despre un

notar român mutat dintr-un sat de unguri din Banat într-unul curat

românesc din Oltenia: "Dacã ungurii din acel sat n-au vãzut în el

strãinul, tocmai asta s-a întâmplat cu vreo doi ani înainte, când a fost

detasat notar în Oltenia, unde, la început, sãtenii nu l-au scos din

boanghinã si din (mai dulcele) ungurean, ca apoi sã se convingã de faptul

cã pot afla casã bunã omenia si competenta, ceea ce nu se mai pomenise pe

la ei, unde îsi fãceau de cap arendasi si cãpitãnasi…" ("Orizont",

septembrie 2000).

Din punct de vedere strict lingvistic, trecerea sub tãcere a unor cuvinte

sau întelesuri este cu totul neîndreptãtitã, la fel cu generalizãrile

nefericite de felul celor pomenite la începutul articolului de fatã. Dacã

în primul caz avem de-a face cu un exercitiu îndoielnic de întãrire a

identitãtii nationale, mã tem cã în spatele generalizãrilor se ascund

necunoasterea si o lipsã de interes (ca sã nu-i spun de-a dreptul dispret)

fatã de istoria si g